13 éves koromban, amikor a zenével való kapcsolatom egy tangoharmonika támogatásával alakult (ha ezt zenének lehet nevezni), édesanyám elvitt Halmos György zongoraestéjére a kolozsvári Diákházban. Akkor még nem is sejtettem, hogy ez a müvész milyen sorsdöntö szerepet fog az életemben játszani. Egyrészt felébresztette bennem a zene és a zongora iránti szeretetet  és szenvedélyt, másrészt mikor a pályavalásztás kérdése (Troznerné Erkel Sarolta, tanárnöm a marosvásárhelyi Müveszeti Középiskolában, zenei és emberi befolyásának döntö hozzájárulásával) pozitiv választ kapott, elkezdhettem föiskolai tanulmányaimat az ö vezetése alatt  a "G.Dima" zenemüvészeti föiskolán Kolozsváron.(1951)

A következö években, söt évtizedekben, alkalmam volt mint diák és késöbb mint tanársegédje,  az ö elképzelhetetlen sokoldaluságát és tájékozottságát a müvészet minden ágában megcsodálni és tisztelni. Ami Halmos Györgyöt a  zongorapedagógust illeti, a döntö elvet a müvészi elképzelés kialakitása és kersztülvitele képezte. Ö mindig hangsulyozta, hogy a tehnikának a szerepe csak  abban áll, hogy az eszközöket az elképzelés megvalósitára biztositsa, és ezen az  alapon  éles választóvonalat húzott a müvész és az akrobata között.

Zilele trecute, cotrobăind printre vechile discuri, am găsit un disc Electrecord al pianistului Gheorghe Halmos: “Piese mici de compozitori mari”. Pe disc o dedicație din luna august 1966: “Lui Vass János cu multă prietenie, Halmos György”.

Născut la Oradea exact acum 100 de ani la 2 august 1915, Halmos a fost unul din pianiștii de frunte ai României postbelice. Nu numai pianist, ci şi pedagog muzical al generațiilor de tineri interpreți.

După anii copilăriei si adolescenţei orădene s-a înscris la Academia de Muzică din Budapesta, unde a studiat intre 1933-1935, continuându-şi studiile la Academia de Muzică din Viena unde i-a avut ca maeştri pe vestiţii Emil von Sauer şi Paul Weingarten. Studiile le-a absolvit “cum laude” şi a revenit în ţară, unde şi-a continuat activitatea muzicală.

Cînd urc strada piezişă şi tristă simt la fiecare pas eterna blasfemie a timpurilor noi. Nu e o scîrnăvie a contemporaneităţii – toţi trăim în prezentul nostru şi toţi vrem să ne punem pecetea pe cele printre care vieţuim. Şi nu întotdeauna facem asta cu grijă pentru moşteniri. Dar, pentru mine, strada are o melancolie aparte. Fie că e din nostalgia tinereţii, fie că e doar o închipuire schimonosită de trecerea vremii, gîfîielile de acum îmi amintesc de ceva ce – poate dintr-o infatuare găunoasă a maturităţii tîrzii – mi se pare pierdut, poate doar pentru timpurile noastre. Fizic, strada e ca mai toate străzile vechi ale Clujului: cu vile mai mult sau mai puţin dărăpănate şi cu peceţi ale unui gust pe care sper că nici generaţiile viitoare nu vor fi dispuse să-l accepte. E cam ca cimitirul alăturat, în care criptele noi, cu marmură şi sticlă dau tonul unei opulenţe care sfidează umilinţa în faţa tainei vieţii de apoi.

Gheorghe Halmos impunea prin tinuta eleganta, prin manierele desavarsite, prin cultura vasta si ramificata, prin mobilitatea intelectuala, prin firescul comunicarii.

Recitalurile lui erau "de o mare concentrare a gandirii si in acelasi timp de o profunda noblete a emotiei." - criticul Alfred Hoffman

S-a scris adesea ca pianistul Halmos canta opus-urile beethoveniene fara cusur, cu o expresivitate constanta, ca un ganditor care dispune de o bogata paleta coloristica si de o exceptionala forta constructiva.

Alaturi de Bach, Mozart,Schubert, Schumann , Brahms, Chopin, Liszt sau Bartók, Beethoven a fost intr-adevar  unul din preferatii sai, unul dintre compozitorii prin care pianistul Gh. Halmos a revitalizat recitalurile, intelegand- dupa afirmatia aceluiasi Alfred Hoffman - ca "recitalul este o forma esentiala de propagare a culturii muzicale."