Centenarul pianistului Gheorghe (György) Halmos

Zilele trecute, cotrobăind printre vechile discuri, am găsit un disc Electrecord al pianistului Gheorghe Halmos: “Piese mici de compozitori mari”. Pe disc o dedicație din luna august 1966: “Lui Vass János cu multă prietenie, Halmos György”.

Născut la Oradea exact acum 100 de ani la 2 august 1915, Halmos a fost unul din pianiștii de frunte ai României postbelice. Nu numai pianist, ci şi pedagog muzical al generațiilor de tineri interpreți.

După anii copilăriei si adolescenţei orădene s-a înscris la Academia de Muzică din Budapesta, unde a studiat intre 1933-1935, continuându-şi studiile la Academia de Muzică din Viena unde i-a avut ca maeştri pe vestiţii Emil von Sauer şi Paul Weingarten. Studiile le-a absolvit “cum laude” şi a revenit în ţară, unde şi-a continuat activitatea muzicală.

În timpul ocupaţiei naziste a fost înrolat, ca toţi tinerii evrei, în detaşamentul de muncă al armatei maghiare şi trimis pe front în Ucraina. Aşa cum reiese din cartea lui Katona Bela “Oradea în furtună” şi citat de Daniel Lőwy în volumul său despre soarta evreilor clujeni A Kálváriától a tragédiáig [De la Calvaria, la tragedie], Gheorghe Halmos a fost trimis să cureţe terenuri minate. Când tânărul Halmos a ajuns la Spitalul Teritorial medicul militar l-a bătut crunt, pentru că nu a vrut să predea pătura primită de la părinţi pentru a se încălzi. Trimis la o altă unitate, bucătarul unităţii a aflat că între tinerii din detaşament se află un vestit pianist şi i-a propus: “Dacă mă ajuţi la spălatul vaselor poţi să cânţi la pian în popota ofiţerilor”. Lui Halmos ideea i-a surâs, numai să poată ajunge la un pian. Locuitorii oraşului Rajiste ascultau sub fereastră concertele ad-hoc şi câteodată aplaudau cu însufleţire. După aceea s-a pregătit pentru un concert serios si a depus lângă farfuriile ofiţerilor programul: Sonata Patetica de Beethoven, La Campanella de Liszt si Stravinsky. Cu câteva ore înainte de concert a venit brusc ordinul de plecare a trupei şi concertul nu a mai avut loc.

După ce a scăpat din infernul războiului şi-a continuat activitatea muzicală ca solist şi pedagog muzical de excepţie, întâi la Conservatorul din Cluj, apoi la cel din Bucureşti. A format mulţi pianişti de valoare printre care Ferdinand Weisz, care mai apoi a devenit cel mai apreciat pianist-acompaniator din România. A dat nenumărate concerte în marile oraşe ale României, dar şi în întreaga lume şi a fost profesor invitat la cursurile de vara de la Weimar.

Unul din criticii muzicali ai vremii – Florino Dellatola – scria: “Înzestrat cu o sensibilitate deosebită, cu o bogată fantezie şi cu o mobilitate interioară ieşită din comun, Gheorghe Halmos se dovedeşte totodată un interpret de valoare a creaţiei pianistice contemporane”.

Amintirile personale despre Gyuri bácsi, cum ii spuneam, sunt legate de o carte pe care mi-a adus-o în anii ’60 de la Paris. Era o carte cu animale sălbatice din Africa şi se numea “La Belle Afrique”- prima carte pe care am văzut-o, copil fiind, apărută în condiţii grafice occidentale. Îmi aduc totodată aminte de întâlnirile care erau in salonul casei noastre de pe strada Şincai. Odată la câteva luni se întruneau acolo: Gh. Halmos, Júlia Szegő (cunoscut muzicolog – unul din proprietarii vestitei librarii Lepage, biograf al lui Bartok si Mozart, de la care eu şi sora mea am învăţat “cântarea”), Lakatos Pista bacsi (cunoscut muzicolog, inginer şi critic muzical), Kati Szegő (profesor de filosofie la universitate) şi tatăl meu, Zoltán (medic, pianist, meloman si autorul unei operete). Câteodată îmi dădeau voie şi mie să fiu prezent ca ascultător. O amintire de adolescenţă de neuitat.

Anul trecut am fost la Cluj la simpozionul dedicat celor 70 de ani de la deportarea evreilor clujeni. La sinagoga am revăzut-o pe Kati Halmos care dirija corul Comunităţii. Atunci mi-au revenit toate amintirile şi am înţeles ca dragostea familiei Halmos pentru muzică nu s-a stins.